Traducerea în română a articolului lui Giorgio Agamben publicaat pe quodlibet.it sub titlul Biosicurezza e politica.
Agamben este un important filozof contemporan. Opera lui este axată pe raporturile fundamentale între religie, justiţie şi politică şi este orientată de concepte ca cel de biopolitică (în sensul lui Foucault), formă de viaţă (Wittgenstein), homo sacer — „persoană proscrisă”, outcast, în dreptul roman — şi care dă titlul corpului principal al acestei opere.
Biosecuritate şi politică
Ceea ce frapează în reacţiile la măsurile de excepţie care au fost puse în aplicare în ţara noastră [Italia n. t.] (şi nu numai aici) este incapacitatea de a observa aceste măsuri dincolo de contextul imediat în care par să funcţioneze. Rari sunt cei care încearcă, aşa cum ar impune o analiză politică serioasă, să le interpreteze ca simptome şi semne ale unui experiment mai amplu, în care este în joc o nouă paradigmă de guvernare a oamenilor şi a lucrurilor. Deja într-o carte publicată în urmă cu şapte ani, care merită acum recitită cu atenţie (Tempêtes microbiennes, Gallimard 2013), Patrick Zylberman descrisese procesul prin care siguranţa sanitară, până atunci rămasă la marginea calculelor politice, devenea o parte esenţială a strategiilor politice de stat şi internaţionale. În joc nu este nimic mai puţin decât crearea unui gen de „teroare sanitară” ca instrument pentru a guverna asupra a ceea ce a fost definit ca fiind scenariul cel mai rău cu putinţă (worst case scenario). În conformitate cu această logică a răului maxim, deja în 2005, Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţase „între 2 şi 150 de milioane de decese cauzate de gripa aviară care urmează”, sugerând o strategie politică pe care statele încă nu erau pregătite să o accepte. Zylberman arată că dispozitivul propus a fost articulat în trei puncte: 1) construirea, pe baza unui posibil risc, a unui scenariu fictiv, în care datele sunt prezentate în aşa fel încât să favorizeze comportamente care permit guvernarea în situaţii extreme; 2) adoptarea logicii răului maxim ca regim de raţionalitate politică; 3) organizarea integrală a corpului cetăţenilor pentru a întări la maxim solidaritatea cu instituţiile guvernamentale, şi provocarea unui fel de civism superlativ în care obligaţiile impuse sunt prezentate ca dovezi ale altruismului, iar cetăţeanul nu mai are dreptul la sănătate (health safety), ci devine juridic obligat la a fi sănătos (biosecurity).
Ceea ce Zylberman descria în 2013 se verifică punct cu punct astăzi. Este evident că, dincolo de situaţia de urgenţă legată de un anumit virus care ar putea în viitor să cedeze locul altuia, se pune problema construirii unei paradigme de guvernare a cărei eficacitate o depăşeşte cu mult pe cea a tuturor formelor de guvernare pe care istoria politică a Occidentului le-a cunoscut până acum. Dacă deja, în cursul declinului progresiv al ideologiilor şi credinţelor politice, raţiuni de securitate au permis acceptarea de către cetăţeni a unor limitări ale libertăţilor pe care anterior nu erau dispuşi să le accepte, biosecuritatea s-a dovedit capabilă să prezinte încetarea absolută a tuturor activităţilor politice şi relaţiilor sociale ca fiind cea mai înaltă formă de participare civică. A fost astfel posibil să asistăm la paradoxul ca organizaţii de stânga, obişnuite în mod tradiţional cu revendicarea drepturilor şi cu denunţarea încălcărilor Constituţiei, să accepte fără rezerve limitarea libertăţilor prin decrete ministeriale lipsite de orice legalitate şi pe care nici măcar fascismul nu visase vreodată să le poată impune. Este evident - iar autorităţile guvernamentale nu încetează să ne reamintească acest lucru - că aşa-numita „distanţare socială” va deveni modelul politicii care ne aşteaptă şi că (aşa cum au anunţat reprezentanţii unei aşa-numite task force, ai cărei membri se află într-un flagrant conflict de interes cu funcţia exercitată) se va profita de această distanţare pentru a se înlocui pretutindeni aspectele fizice ale relaţiilor umane care au devenit suspectate de contagiune (o contagiune politică, desigur) cu dispozitive tehnologice digitale. Cursurile universitare, aşa cum Ministerul Educaţiei a recomandat deja, vor avea loc permanent online de anul viitor, recunoaşterea identităţii persoanei nu se va mai face prin privirea chipului, care poate fi acoperit de o mască sanitară, ci prin dispozitive digitale care vor recunoaşte datele biologice colectate în mod obligatoriu, iar orice „adunare”, fie ea din motive politice sau numai amicale, va continua să fie interzisă.
În joc este o întreagă concepţie a destinelor societăţii umane, într-o perspectivă care, în multe privinţe, pare să fi preluat din religiile aflate acum la apusul lor ideea apocaliptică a unui sfârşit al lumii. După ce politica a fost înlocuită de economie, acum şi aceasta, pentru a guverna, va trebui integrată cu noua paradigmă a biosecurităţii, căreia îi vor trebui sacrificate toate celelalte nevoi. Este legitim să ne întrebăm dacă o astfel de societate poate să se definească în continuare ca fiind umană sau dacă pierderea relaţiilor sensibile, a feţei, a prieteniei, a iubirii poate fi cu adevărat compensată printr-o securitate de sănătate abstractă şi, probabil, complet fictivă.
11 mai 2020
Giorgio Agamben
